Tuica de miere sau rachiul de miere este un derivat care se prepara din hidromel. Atunci cand apicultorul are un hidromel care nu i-a reusit prea bine il lasa sa-si termine fermentarea, deci sa-si transforme tot zaharul in alcool.
Apoi, punandu-l in alambic, scoate o tuica foarte buna, care se aseamana cu coniacul. Nu de putine ori acest rachiu are o cautare mai mare decat a hidromelului; de aceea multi producatori transforma hidromelul vechi, de calitate superioara, in coniac, obtinand un produs cu insusiri superioare.
Obisnuit, tuica de miere se trece doar o singura data prin alambic, caci el are prea putine impuritati si nu este nevoie sa fie rectificat prin a doua distilare, care l-ar face prea alcoolic.
Pentru transformarea in tuica sau rachiu, hidromelul nu trebuie sa depaseasca 10 grade. Daca e superior acestei limite se va dilua. Este gresita parerea ca, daca un vin sau hidromel are tarie alcoolica mare, tuica rezultata prin distilarea lui va fi si el mai alcoolic.
O conditie de randament, deci din punct de vedere economic, este ca hidromelul sa aiba tot zaharul din masa lui transformat in alcool. Totusi, prezenta zaharului netransformat nu strica tuica, ci din contra are asupra produsului distilat o influenta buna, caci el devine mai placut si mai dulceag.
Pentru cea de-a doua distilare, dupa ce s-a curatat bine aparatul, se umple cazanul cu acest produs de 30 de grade si se incepe distilarea lui. Aceasta operatie, mult mai delicata, trebuie facuta atent. Durata ei nu trebuie sa depaseasca 5 ore.
Primii litri care trec prin alambic si care reprezinta 1% din toata cantitatea introdusa in distilator, trebuie pusi de o parte. Produsul se numeste „capul rachiului”; el contine aldehide si eteruri in proportii variabile.
Citeste si: Hidromelul: ce este si cum pot face profit apicultorii din ea
Apoi distilarea se continua pana cand produsul ce iese, pus la alcoolmetru arata 20-22 grade, este asa-zisa „coada rachiului”, care este produsul finit. Restului din alambic i se adauga hidromelul ce urmeaza a se distila in seria urmatoare.
COGNAC SE NUMESTE NUMAI DISTILATUL DIN VIN, NU DIN ORICE PUFOAICA…EXPLICATIILE SUNT FOARTE SUPERFICIALE, FIINDCA DISTILAREA ESTE MAI COMPLICATA SI POATE DUCE LA ACCIDENTE….NU SE SPUNE NIMIC, DE CAPACITATEA VASELOR DE DISTILAT, MATERIALUL DIN CARE SUNT FACUTE (CUPRU SAU INOX), CE CANTITATE DE HIDROMEL SE PUNE IN DISTILATOR, PANA LA CE NIVEL….CRED CA ESTE SCRIS DE O PERSOANA CARE CONFUNDA VODKCA CU RACHIUL…..SI CARE NU CUNOASTE PROPRIETATILE MIERII NATURALE, LUCREAZA CU MIERE RUSESCA SAU CHINEZEASCA….
atunci, de ce nu corectați dvs
Producția coniacului a început în secolul al XVI-lea, în regiunea Charente din Franța, mai exact în localitatea Cognac, care a dat și numele renumitei băuturi. La începuturi, această băutură a fost preparată din strugurii cultivaţi în acea regiune, în condiţiile de vreme din acea regiune, iar distilatul a fost învechit în butoaie din lemnul ce se găsea în acea regiune. Abia la începutul secolului 20, francezii l-au declarat marcă înregistrată. Astfel, pentru a putea fi denumit coniac, o băutură trebuie să îndeplinească anumite criterii, printre care și faptul că putea fi produsă doar în regiunea Cognac din Franța. În esenţă, coniacul este un distilat din fructe fermentate, învechit în butoaie de lemn, întocmai ca şi palinca ardelenească. Aromele distilatelor se obţin în funcţie de natura fructelor, de gradul lor de coacere, de modul în care se produce fermentarea, de timpul fermentării, de natura cazanului de distilare şi alţi factori. Palinca românească a fost declarată marcă înregistrată abia în 2008, în condiţiile în care sunt câteva sute de ani de când este preparată.
Sunt de acord că tânărul care a scris articolul este cam pe lângă subiect, confuziile pe care le face denotând faptul că este prima oară când scrie un astfel de subiect şi că nu s-a documentat mai deloc. Iată câteva observaţii :
– Când îi spune ţuică, când rachiu, când coniac. Nu are cunoştinţă despre originile denumirilor.
– Spune că „Atunci cand apicultorul are un hidromel care nu i-a reusit prea bine il lasa sa-si termine fermentarea…”. Păi dacă nu şi-a terminat fermentarea nu se poate numi hidromel, ci borhot. Dacă un hidromel se depreciază în timp şi nu mai poate fi consumat ca atare, poate fi transformat în rachiu.
– Confundă bidistilarea cu rectificarea.
– O altă inepţie pe care o susţine este aceea că hidromelul nu trebuie să aibă mai mult de 10 grade tărie, pentru că “tuica rezultata prin distilarea lui va fi si el (ea) mai alcoolic(ă)”. Aşa şi? Care e problema? Un distilat nu trebuie consumat neapărat la tăria rezultată în urma distilării. Dacă este prea tare, se poate dilua cu apă. Scopurile bidistilării sunt reducerea volumului şi faptul că un distilat mai concentrat de 40 de grade reacţionează mai uşor cu componentele lemnului din doagă, în sensul formării compuşilor aromatici şi a culorii specifice. Producătorii de băuturi învechite cheltuie mai mulţi bani pe butoaie, decât pe materiile prime pentru obţinerea distilatelor.
– Un hidromel incomplet fermentat, cu zahăr rezidual, nu furnizează un distilat dulce. Din hidromel distilă doar compuşii volatili. Doar dacă fierberea este foarte violentă, iar cazanul de distilare a fost umplut până aproape de ţeava de evacuare a vaporilor, există probabilitatea ca stropi de hidromel să fie antrenaţi de vapori. Dar asta nu se poate întâmpla în cazane cu deflegmator.
– Mai spune că bidistilarea nu trebuie să depăşească 5 ore. De ce? N-are nicio logică.
– „Primii litri care trec prin alambic si care reprezinta 1% din toata cantitatea introdusa in distilator, trebuie pusi de o parte. Produsul se numeste „capul rachiului”; el contine aldehide si eteruri in proportii variabile.” De fapt, primii mililitri (50 ml la 100 de l de borhot), nu litri, constituie fruntea şi este formată, în principal, din alcool metilic, care nu se pune deoparte, ci se aruncă în canalizare. Aldehida acetică formată în procesul de fermentare distilă înaintea alcoolului metilic şi nu se regăseşte în condensul din frunte, având punctul de fierbere de 21 de grade. De aceea, înainte să apară primele picături de distilat, se simte o aromă plăcută de măr verde. Sunt vaporii de acetaldehidă.
– Coada distilatului este produsul final, nu finit şi, dacă sunt mai multe şarje de distilat, aceste cozi se adună şi se redistilă. Hidromelul care urmează să fie distilat nu se adaugă peste restul rămas în cazan, pentru că nu este eficient şi se prelungeşte nejustificat timpul total de distilare.
În altă ordine de idei, nu înţeleg scopul acestui articol. Nu ştiu câte vizualizări are, dar comentatori suntem doar trei. Şi observ că autorul nu prea se înghesuie să răspundă.